,,E dreptul meu să spun asta! Știi ce este libera exprimare? Nu mă poți cenzura!”
Cu toții am auzit sau am spus cel puțin o singură dată una dintre afirmațiile de mai sus, dar oare
sunt ele complet adevărate? Chiar este adevărat că acest drept la liberă exprimare ne oferă implicit
posibilitatea de a spune orice, despre oricine, fără nicio limită? Cu siguranță, nu.
Legea e mai simplă decât pare. Dacă înțeleg că drepturile trebuie să coexiste, atunci îmi pot da
seama și ce limite au. Un drept este valid doar cât timp nu încalcă alt drept. În cazul de față, o persoană își poate exercita dreptul la liberă exprimare doar dacă nu încalcă dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane (integritatea fizică și psihică, demnitatea, onoarea, intimitatea vieții private etc.).
Încălcarea oricărui drept sau a oricărei legi, în general, are consecințe. În vechiul Cod Penal,
abuzul de liberă exprimare care prejudicia celelalte drepturi pe care le-am enumerat mai sus, se numea
calomnie și era definită astfel:,,infracțiunea constă în afirmarea sau imputarea în public, prin orice
mijloace, a unei fapte, care, dacă ar fi adevărate, ar expune acea persoană la urmărire penală sau
disciplinară, ori disprețului public”. În momentul de față însă, aceasta nu mai figurează ca infracțiune.
Cu toate acestea, calomnia este încă imorală și aduce prejudicii celeilalte persoane, așadar de ce a fost
scoasă din Codul Penal? Și chiar mai important, oare acest aspect sugerează ideea că toată lumea este
liberă să comită această faptă fără a primi vreo pedeapsă? Nu. Calomnia este încă pedepsită, tot ce s-a
întâmplat în 2014 cu acest act a fost doar mutarea lui din circumscripția penalului în cea a civilului. În
continuare, art. 252 din Codul Civil ocrotește valorile intrinseci ființei umane și orice persoană care se
simte prejudiciată în acest sens se poate adresa instanței. Cum ne poate ajuta aceasta? Luând orice
măsuri necesare pentru încetarea faptei, pentru repararea prejudiciului creat (de exemplu, în cazul presei se cere ștergerea articolului în cauză și publicarea altuia prin care să recunoști greșeala făcută) și prin despăgubiri materiale.
Cu toate acestea, când e vorba de legi, trebuie să privim întotdeauna ,,ambele fețe ale monedei”,
așadar vom analiza și cazurile în care drepturile la viață privată, la demnitate și onoare nu pot cenzura
dreptul la liberă exprimare. Nu poate fi învinuită nicio persoană care are un interes legitim pentru a
prezenta o faptă obiectiv reală chiar și în cazul în care acest lucru poate aduce repercusiuni persoanei în cauză. De exemplu, un jurnalist nu poate fi tras la răspundere pentru publicarea unei știri pentru care posedă probe, chiar dacă informațiile sunt compromițătoare pentru o anumită persoană.
În final, în modul cel mai simplificat cu putință, coexistența drepturilor poate fi asemănată cu
maniera în care funcționează circulația rutieră: totul pleacă de la principiul care spune că nu ai voie să
părăsești banda ta pentru că altfel, încalci spațiul alocat altei mașini. Așa cum drumurile ar fi dominate
de haos fără regulile pe care toți trebuie să le respectăm, întreaga noastră societate s-ar confrunta cu un puternic declin în lipsa drepturilor și a respectării acestora.