“Pedeapsa cu moartea este crima comisă cu cel mai mare grad de
premeditare”... Dar cum se poate dovedi că această manieră în care o persoană plătește
pentru păcatele sale este inerent corectă sau legitimă? Cum ne explicăm faptul că una
dintre cele mai atroce pedepse este în continuare acceptată de 56 de țări din întreaga
lume? Mai mult decât atât, este această crimă vreodată justificată, ori este doar o
modalitate barbară păstrată de societăți conservatoare sau slab dezvoltate din punct de
vedere social?
Pedeapsa capitală datează din cele mai vechi timpuri și în esență, ea îi permite
statului să aibă drepturi depline asupra vieții persoanei condamnate. Atât țări
democratice precum Statele Unite ale Americii sau Belarus, cât și țări în curs de
dezvoltare din Orientul Mijlociu și Africa aleg să folosească în continuare pedeapsa
capitală pentru crime foarte grave, precum omorul sau traficul de droguri. Unele țări
aplică această pedeapsă chiar și pentru așa-zisele “trădări de stat”. În SUA, cea mai
populară metodă este administrarea unor injecții letale, ele fiind urmate de moartea
inculpatului pe scaunul electric. Cu toate acestea, există reglementări concrete
referitoare la procesul execuției, având în vedere că se fac numeroase verificări pentru
ca cel care a fost condamnat să aibă parte de o moarte rapidă și fără dureri. Acest lucru
este determinat tocmai de faptul că pedeapsa prin tortură a fost declarată
neconstituțională cu mult timp în urmă. Totuși, există în continuare țări precum
Pakistan, Afghanistan, Siria sau China, în care reglementările nu vizează în mod atât
de riguros problema suferinței fizice provocate de tortură. Astfel, din păcate, în
majoritatea cazurilor desfășurate în aceste țări, nu există siguranța că oamenii
condamnați au parte măcar de o moarte fără durere. De exemplu, China este
considerată cea mai abuzivă dintre toate, aceasta alegând să clasifice informațiile cu
privire la numărul condamnaților ca fiind “secret de stat”. Organizația internaționala
Amnesty a numit China „executorul principal al lumii” în 2019 și se speculează că
20.000 de oameni au fost condamnați, dintre aceștia câteva mii fiind și executați.
Cu toate acestea, fie că ne referim sau nu la o moarte rapidă, controversa
pedepsei capitale nu stă doar în gradul de suferință fizică resimțită de deținut, ci se
referă la faptul că pedeapsa în sine este o violare a principiilor demnității și a vieții
umane. În acest sens, atât ONU, cât și UE derulează campanii și proiecte
internaționale cu scopul de a aboli universal pedeapsa capitală. Încă de la aderarea la
Uniunea Europeană, România a devenit membră a grupului de lucru și s-a implicat în
mod constant în activităţile de definitivare a Planului de acţiune privind abolirea
pedepsei cu moartea. Totodată, țara noastră contribuie și la elaborarea strategiilor de
acţiune ale UE în relaţia cu alte organizaţii internaţionale în ceea ce priveşte
combaterea pedepsei cu moartea.
Acestea fiind spuse, cât de urgentă este abolirea pedepsei capitale? Putem
afirma cu adevărat că prețuim viața și demnitatea ei în orice circumstanțe, dar în
continuare să acceptăm această practică? Pentru a afla răspunsul la aceste întrebări,
mai întâi trebuie să reflectăm asupra unui aspect principial esențial… Considerăm
oare cu toții că viețile noastre sunt egale?