Într-un sentiment de recunoștință față de istorie și față de faptele strămoșilor noștri, am spune că apreciem libertățile pe care le avem și că avem un cuvânt de spus în tot ceea ce se petrece în țara noastră. Într-o atitudine de nihilism (poate realism, depinde de perspectivă), pe de altă parte, am spune că această „separare a puterilor în stat” ne este inutilă, întrucât oricum nu este respectată.
Această discuție poate deveni interminabilă și tot nu ajungem la o concluzie care să fie în acord cu toată lumea, deci poate cel mai bine ar fi să stabilim ce este de fapt separarea puterilor în stat în țara noastră și în lume.
Pentru început, forma de guvernământ a statului român este republica, mai exact o republică semiprezidențială, iar statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor: legislativă, executivă şi judecătorească. Principiul separării puterilor în stat este la fel pentru orice țară care alege să se ghideze după el și, în mod normal, nu este interpretabil. Acesta datează din vremea lui Aristotel, fiind menționat în lucrarea acestuia, „Politica”, unde sunt menționate trei puteri ce conduc societatea, însă a fost cel mai în detaliu descris de către iluministul Montesquieu.
Legislativul, adică parlamentul, este însărcinat cu dezbaterea și aprobarea legilor în sensul conținutului și formei acestora. Executivul, adică guvernul, se ocupă cu implementarea legilor și poate propune legi spre aprobare de către legislativ.
Puterea judecătoarească interpretează și aplică legile în numele statului printr-o ierarhie de curți de justiție. Acum, e lesne de înțeles că acestea trei se „controlează” una pe cealaltă, funcționează ca un întreg, însă acest fapt se întâmplă numai într-un scenariu ideal. Odată ce chiar și o singură putere face un pas greșit, mersul statului se dezorganizează și se creează haos.