Violarea vieții private este un aspect prevăzut în Codul Penal, în articolul 226, care, deși nu pare a fi un caz atât de important la nivel legal, este totuși pedepsit penal cu închisoare de la câteva luni până la cinci ani, în funcție de gravitatea săvârșirii acțiunii, ea fiind utilizată până și de marile instituții naționale și internaționale.
În primul rând, se consideră o infracțiune atunci când persoana în cauză folosește instrumente tehnologice pentru a fotografia, capta sau înregistra imagini și sunete dintr-o locuință sau încăpere, dar și dintr-o conversație privată. Totuși, dacă acest lucru a fost făcut pentru a crea surse adjuvante de identificare a unui infractor, nu este considerată o infracțiune.
De asemenea, cele mai mari multinaționale și instituții publice folosesc căi de ascultare a angajaților sau a celor care relaționează cu ei. De exemplu, aceștia plantează cipuri, microfoane și camere video în locuri cât mai ascunse și subtile pentru a observa posibile greșeli sau secrete din cadrul companiei divulgate de cei cunoscători către membrii familiei, prieteni etc. Apare astfel întrebarea controversată: poate fi considerată aceasta drept violare a vieții private? Răspunsul, în cele mai multe cazuri, este totuși afirmativ, atât timp cât angajații se simt urmăriți pas cu pas și ascultați până și în intimitatea lor de acasă.
Concluzionând, observăm că violarea vieții private este un subiect sensibil, cu dus-întors, care, începând cu apariția pe piața largă a instrumentelor de tehnologie performantă, a devenit din ce în ce mai puternică și mai facil de implementat, până și în locuri în care nimeni nu s-ar gândi, cum ar fi sub piele, printr-o simplă injecție. Dar nu trebuie ignorată și moralitatea cazului, pe lângă legalitate. Fiecare individ are dreptul la o viață privată, care trebuie să fie cunoscută doar de cei apropiați lui și nimic mai mult. Intimitatea acestuia nu trebuie încălcată, considerându-se că informația nu poate vătăma pe altcineva