Familia este cea mai consistentă formă a comunității umane, ce contribuie la construirea cetățeanului corect și demn de urmat prin educația oferită copiilor în primii ani de viață. Astfel, familia, prin părinți, constituie baza educației și a formării civice ale fiecărui individ. Dar ce se întâmplă atunci când codul moral al familiei este înlocuit de violența domestică?
În ultima perioadă, violenţa în familie a reprezentat o problemă deosebită care a prins contur în țara noastră și nu numai. În urma unui studiu realizat de Asociația Baroului American cu privire la violența în familie, a reieșit faptul că, în Europa, peste 800.000 de femei recunosc că sunt victimele violenţei domestice, în condiţiile în care actele de violenţă au loc în spatele uşilor închise şi sunt ascunse de cele mai multe ori de ochii publicului. Motivele acestei voalări ale abuzurilor din familii sunt destul de ușor de dedus: teama față de agresor, rușinea față de societate, dorința de protejare a copilului sau, în cazuri speciale, intră în discuție chiar și existența sindromului Stockholm.
În România anilor ’90, atenția acordată abuzului din familie abia începuse să crească, interesul pentru remedierea unor astfel de situații fiind remarcat mai ales în rândul asociațiilor non-guvernamentale. Violența domestică nici măcar nu era tratată separat, ci era socotită drept un act de violență general, neexistând sancțiuni speciale pentru aceasta. După trecerea unor ani , pentru a ne putea alătura Uniunii Europene ne-a fost impusă o revizuire a Legislativului cu privire la orice formă de violență. Astfel, României i se cerea toleranță zero față de orice act de violență, în anul 2000 violența domestică fiind pentru prima dată recunoscută din punct de vedere legal drept o problemă socială.
Prima lege ce avea ca scop să reglementeze câteva aspecte ale violenței domestice a apărut în 2003 (Legea 217/2003), suferind mai multe modificări și ajungând la forma actuală conform căreia: „violența domestică înseamnă orice inacțiune sau acțiune intenționată de violență fizică, sexuală, psihologică, economică, socială, spirituală sau cibernetică, care se produce în mediul familial sau domestic ori între soți sau foști soți, precum și între actuali sau foști parteneri, indiferent dacă agresorul locuiește sau a locuit împreună cu victima‘‘.
Deși pare că abordarea acestei probleme sociale a devenit mai serioasă, modul în care este tratată de autorități în momentul în care sunt puse față-n față cu victimele abuzurilor domestice lasă de dorit. În România, lucrurile se schimbă prea încet față de amploarea reală a fenomenului. Astfel, chiar la începutul anului 2020 România a fost condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru că autoritățile nu au anchetat un caz de violență domestică, pe motiv că amenințarea primită de victimă nu a fost suficient de serioasă. Cum ar trebui în aceste condiții să fie încurajate femeile să raporteze orice formă de abuz domestic? Cum ar trebui oprită sau ameliorată această problemă în condițiile în care nici măcar autoritățile responsabile nu sunt capabile să ia măsuri?
Acest subiect ar trebui discutat încă de la o vârstă fragedă cu orice copil, întrucât violența familială este un cerc vicios din care fără ajutorul celor din exterior nu poți ieși. Se vorbește adesea despre metode de comunicare cu diferite asociații sau instituții care se ocupă cu acordarea ajutorului în diferite situații, ca de exemplu: Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, Centrul de intervenție specializată în domeniul protecției familiei sau SOS Satele Copiilor, dar, în raport cu nivelul ridicat de cazuri de violență domestică, asociațiile care se ocupă cu acordarea ajutorului în astfel de cazuri sunt făcute cunoscute prea puțin.
Așadar, printre cele mai bune două metode de scădere a numărului de cazuri de abuz domestic se apreciază comunicarea eficientă și prevenția, detectarea activă fiind un mecanism util pentru identificarea precoce a problemei.
Concluzionând cele spuse mai sus, România este departe de a se alinia la standardele de protecție împotriva violenței domestice din vestul Uniunii Europene, dar este de recunoscut că, deși este un subiect dificil, s-au făcut pași importanți în dezvoltarea politicii sociale și în modul de a face cunoscut acest fenomen din ce în ce mai întâlnit.
Comments